În timpul slujirii Sale de pe pământ, Salvatorul a fost deseori înconjurat de diferiţi oameni. Unii dintre ei căutau ocazia de a-L cunoaşte pe Isus personal pentru a se apropia de Dumnezeu. Alţii doreau să fie vindecaţi de suferinţele lor. Iar alţii erau doar curioşi. Mulţi dintre ei au putut simţi puterea cerească în propovăduirea Salvatorului. Totuşi, eu existat unii care s-au simţit stânjeniţi de ceea ce propovăduia şi de cine era El. În primul rând acestor oameni Isus le-a spus pilda fiului risipitor (Luca 15: 11-32).
Pilda aceasta ne învaţă multe principii importante ale Evangheliei. Prin exemplul tatălui, putem vedea dragostea sinceră cu care Tatăl Ceresc este gata să-Şi întâmpine copiii rătăciţi. Privindu-l pe fiul mai mare, care i-a fost mereu credincios tatălui, observăm cât este de greu uneori să-i sprijinim pe cei dragi care fac greşeli în vieţile lor. Încercând să domolească resentimentele fiului cel mare, tatăl exprimă în cuvinte calea cea mai scurtă către iertare:
„Fiule, i-a zis tatăl, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne vedem şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”
(Luca 15:31-32)
La un moment dat în viaţă, fiecare dintre noi putem întâlni oameni a căror credinţă în Salvator este pusă la încercare. În astfel de momente, avem şansa de a-i sprijini, de a-i ajuta să simtă dragostea noastră şi să accepte grija noastră. Acest fel de abordare dovedeşte adevărata credinţă în Isus Hristos. Mulţi oameni, a căror credinţă a fost slăbită de greutatea circumstanţelor vieţii, au nevoie nu doar de instrucţiunile noastre, ci şi de empatia, dragostea necondiţionată şi grija noastră. Din această cauză, preşedintele Thomas S. Monson ne-a sfătuit:
„Nu lăsaţi niciodată o problemă care trebuie rezolvată să devină mai importantă decât o persoană care are nevoie să fie iubită”
(preşedintele Thomas S. Monson, Să facem totul cu bucurie, Liahona, noiembrie 2008).
În timp ce vă ajutaţi semenii, alegeţi comportamentul pe care preşedintele George Albert Smith l-a stabilit pentru el însuşi, numindu-l „crezul său personal':
„Voi fi prietenul celor care nu au prieteni şi voi găsi bucurie slujindu-le celor nevoiaşi. Nu voi răni în mod intenţionat sentimentele nimănui, nici măcar ale celui care a greşit faţă de mine, ci voi căuta să-i fac bine şi să mi-l fac prieten”
(Învăţături ale preşedinţilor Bisericii: George Albert Smith ).
Haideţi să nu-i corectăm pe alţii, ci să le arătăm grija şi dragostea noastră sincere. Făcând astfel, îi putem ajuta să simtă influenţa Spiritului Sfânt care este cel mai bun vindecător al inimilor şi sufletelor noastre. Prin aceasta, ne vom umple inimile cu lumina Evangheliei care îi va binecuvânta.