Când sora Sabin și cu mine eram studenți proaspăt căsătoriți, am închiriat un apartament mic la mansardă, în Provo, Utah. De necrezut, din contractul de închiriere a făcut parte Helga, micul câine al proprietarului. Se părea că, în acel moment din viață, proprietatea noastră cea mai importantă era un câine împrumutat! Totuși, am observat că soția mea, Valerie, a agățat, cu atenție, pe perete o plăcuță cu cuvintele lui Ralph Waldo Emerson, care spuneau: „Inelele și pietrele prețioase nu sunt daruri, ci justificări ale darurilor; singurul dar adevărat este dăruirea de sine”.
Acest adevăr este ilustrat în poemul „The Vision of Sir Launfal (Viziunea lui Sir Launfal)”. Povestea unui cavaler plin de hotărâre, care a început o expediție pentru a găsi Sfântul Graal sau cupa din care se presupune că a băut Hristos în timpul Cinei celei de taină. Când a pornit, Sir Launfal a aruncat, neatent, o monedă unui cerșetor de la porțile castelului.
Au trecut ani și Sir Launfal s-a întors în sfârșit acasă după ce și-a irosit viața în această căutare. Când s-a apropiat de porțile castelului, a văzut din nou un lepros care cerșea. De data aceasta, Sir Launfal s-a oprit pentru a oferi sufletului nevoiaș o coajă de pâine și o înghițitură de apă din cupa sa veche. Cuvintele poemului dezvăluie ce a urmat:
„Tu ți-ai petrecut viața căutând Sfântul Graal;
Iată, el este aici – această cupă de la tine
Pe care ai umplut-o la pârâu chiar acum pentru mine;
Această coajă este trupul Meu ce pentru tine se frânge,
Această apă este sângele Celui ce a murit pe cruce;
Cina cea de taină este păstrată, cu adevărat,
În orice împărțim cu nevoia celuilalt –
Nu ceea ce dăm, ci ceea ce se împărțim –
Pentru că în zadar este darul fără noi, care-l dăruim;
Cine dăruiește milostenie de la sine,
Hrănește trei: pe el însuși, pe aproapele înfometat și pe Mine”. [1]
Vechea cupă a lui Launfal, sfințită prin slujirea sa plină de grijă, s-a transformat în Sfântul Graal pe care îl căutase toată viața.
Deseori, noi mergem prea departe în căutarea fericirii proprii. Aceasta poate fi găsită, cu adevărat, doar prin slujirea pe care o oferim altora, o călătorie care începe în propriile cămine. Salvatorul a revelat: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut”.[2]
The Mansion, de Henry Van Dyke, relatează povestea lui John Weightman, care și-a petrecut viața ridicându-și monumente. Într-o noapte, el a visat că a murit și a călătorit spre Orașul Celestial pentru a primi un palat pe baza comorii pe care o strânsese în cer. Când John a aflat despre locul micuț păstrat pentru el, s-a tânguit: „Dar cum am eșuat atât de jalnic în… viața mea?… Ce se ia în considerare aici?”.
Un glas ca de argint a răspuns: „Numai ceea ce este cu adevărat dăruit… acel bine care este făcut cu iubire de a face bine… acele planuri în care bunăstarea altora este gândul călăuzitor… Numai acele daruri prin care cel care dăruiește uită de sine”.[3]
Dăruirea de sine este un dar de dragoste neprețuit, care, în mod surprinzător, crește pe măsură ce îl dăruim. Probabil la aceasta se gândea Salvatorul când a spus: „Oricine își va pierde viața pentru mine, o va câștiga”.[4]
Fie ca noi, în această perioadă deosebită a anului, să ne amintim de darul suprem pe care l-am primit fiecare de la Tatăl nostru Ceresc; „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu”.[5] Darul Tatălui nostru a fost desăvârșit prin darul sacrificiului de Sine al Fiului, prin care El a pregătit, pentru fiecare dintre noi, calea de a ne întoarce acasă. Aceste daruri altruiste sunt adevăratele daruri ale Crăciunului.
Președintele Monson ne îndrumă cu dragoste în actele noastre de dăruire; „Sunt inimi de înveselit. Sunt cuvinte binevoitoare de spus. Sunt daruri de oferit. Sunt fapte de săvârșit. Sunt suflete de salvat”.[6]
[1] The Vision of Sir Launfal de James Russell Lowell (1819-1891)
[2] Matei 25:40
[3] The Mansion de Henry Van Dyke (1852-1933)
[4] Matei 16:25
[5] Ioan 3:16
[6] To The Rescue. The Biography of Thomas S. Monson