Stăteam la o masă în centrul pieței Times Square, înconjurat, din toate părțile, de oameni, inclusiv de câțiva dintre cei mai buni prieteni ai mei. Totuși, în acel moment, m-am simțit foarte singur. Deși mai avusesem astfel de sentimente, eram uimit de ironia sentimentelor mele. Deși aveam dorința sinceră de a mă bucura de timpul petrecut în New York, tot ce îmi doream să fac în acea zi era să mă târăsc în pat, să adorm și să nu mă mai trezesc.
Mă simțeam vinovat pentru că nu „simțeam” Spiritul în modul în care credeam că trebuie să-L simt, chiar și atunci când țineam poruncile cât de bine puteam
În săptămânile care au urmat, sentimentele de izolare și disconfort au devenit mai profunde. „Cum se poate întâmpla aceasta din nou?”, mă întrebam. Am asemănat această prăbușire mintală cu ceața densă în care mă aflam uneori, când am copilărit în zona Bay. Mi-am adus aminte de norii denși, reci, care se învolburau de-a lungul podului Golden Gate, înghițind zona San Francisco Bay și, apoi, se revărsau deasupra dealurilor din zona East Bay ca o ceață silențioasă. În cele din urmă, întreaga vale era complet acoperită de ceață, care era uneori atât de densă, încât nu puteam să văd la mai mult de 6 m înaintea mea. În timpul zilei, singura lumină vizibilă era aceea a soarelui, care îi dădea cerului o culoare gri, mohorâtă. Noaptea, întunericul cuprindea totul.
Am simțit că sunt înconjurat de această ceață chiar și după ce m-am întors la rutina mea și mi-am dat seama că se înrăutățea. Am devenit indiferent și la cele mai simple lucruri, precum să merg la înghețată cu un coleg sau să merg la templu într-o sâmbătă însorită ori să cânt la un instrument alături de un prieten. Cele mai simple sarcini au devenit rapid cele mai intimidante și extenuante realizări posibile. Împăturirea hainelor, prepararea cinei și chiar mersul la Biserică, toate păreau să necesite o cantitate de energie și un efort imense.
M-am simțit atât de vinovat că nu puteam sau nu-mi doream să fac tot ce făceam cândva cu un zâmbet adevărat pe față și că nu aveam aceleași sentimente de recunoștință pe care le-am avut odată. Săptămâni întregi m-am rugat, am slujit în templu, am citit din scripturi și am făcut tot ce știam că trebuie să fac, dar când am cerut alinare, tot ce am putut auzi au fost greierii. Sau pe colegul meu de cameră sforăind. Părea atât de contradictoriu că, exact când aveam nevoie mai multă de Salvator, El nu părea să fie acolo. Simțeam că spiritualitatea mea este slăbită. Mă simțeam vinovat pentru că nu „simțeam” Spiritul în modul în care credeam că trebuie să-L simt, chiar și atunci când țineam poruncile cât de bine puteam. Și acest lucru doar mi-a accentuat sentimentele specifice depresiei și a creat o deznădejde și disperare din ce în ce mai mari.
Am învățat că boala mintală pe care o avem, depresia, îmi poate afecta în mod grav capacitatea de a simți și a recunoaște Spiritul. Acest lucru este extrem de frustrant când știi că primul și principalul lucru pe care ar trebui să îl faci este să te rogi și să-ți exerciți credința în Isus Hristos.
De-abia luni mai târziu mi-am dat seama că El fusese cu mine tot timpul, în cele mai grele momente de depresie și disperare.
Fusese lângă mine în cele mai întunecate momente, întărindu-mă să merg mai departe, zi după zi, uneori chiar oră după oră. De ce fusese El acolo pentru mine? Fiindcă avusese sentimente mult mai grele decât cele specifice depresiei, El a știut exact ce simt eu și ce înseamnă să te străduiești să simți vreun lucru.
În pofida acelei alinări, a fost dificil pentru mine să fiu ajutat. Unul dintre motive a fost așteptarea pe care o aveam de la mine că puteam să-mi îndrept umerii și să ies din această stare așa cum se așteaptă să facă orice bărbat puternic, energic. După trei ani în care m-am rugat fără succes să pot să „ies din această stare”, am simțit o puternică legătură cu ceea ce a scris Isaia: „Domnul m-a părăsit și Domnul a uitat de mine” (1 Nefi 21:14). De-a lungul tuturor acestor probleme, totuși, mi-am adus aminte de experiențele sacre pe care le avusesem cu Salvatorul meu în trecut și acele amintiri m-au motivat să cer ajutorul de care știam că am nevoie.
În cele din urmă, am urmat un tratament medical și am găsit prieteni care să mă asculte cu dragoste când simt că îmi este greu să îmi găsesc calea. Aceasta este o boală care se dezvoltă în izolare, așadar, cu cât își arată mai mulți oameni dragostea și compasiunea față de persoanele cu probleme interioare, cu atât vom fi mai binecuvântați cu bucurie și tăria de a îndura. Am învățat că Dumnezeu este mereu prezent în viața mea, chiar și atunci și, poate, în mod special atunci când mă simt complet pierdut sau uitat. Învăț, de asemenea, că, în pofida stigmatului din cultura și societatea noastră, este ÎN REGULĂ să fii bărbat și să te lupți cu o boală mintală. Este ÎN REGULĂ să te simți complet frânt și să simți că nu ai încotro să te îndrepți decât spre Hristos.
Deși a fost dificil să simt Spiritul cum Îl simțeam cândva, găsesc propriile mici semne pe cărarea Sa, care îmi aduc aminte de prezența Salvatorului și de dragostea Sa în viața mea. Isaia a continuat spunând: „Căci poate o femeie să-și uite pruncul care suge și să nu aibă milă de fiul pântecelui său? Da, ele pot să-i uite, dar Eu nu te voi uita pe tine, o, casă a lui Israel. Iată, Eu te-am întipărit pe tine pe palmele mâinilor Mele; zidurile tale sunt tot timpul în fața Mea” (1 Nefi 21:15-16). Când mă simt pierdut și părăsit și nu pot simți Spiritul Său și dragostea Sa, știu că cel puțin îmi pot aduce aminte de Spiritul Său și de dragostea Sa. Găsesc pace și tărie în cunoașterea că El nu mă va uita și nu mă poate uita. El a simțit ce înseamnă să fii frânt ca mine și, astfel, El mă poate ajuta. Pe măsură ce continui să merg în învălmășeala cauzată de această boală, găsesc alinare și pace în cunoașterea că, deși este posibil ca ceața să nu dispară complet, El este mereu acolo, trecând prin ceață pentru a mă înălța spiritual și a mă îndruma acasă la El.