Întotdeauna mi-a plăcut să-mi stabilesc obiective. Ați auzit oamenii spunând că obișnuiau să meargă doi kilometri până la școală, pe zăpadă, dus-întors? Ei bine, în liceu, mi-am stabilit obiectivul de a obține o bursă integrală pentru atletism. Îmi amintesc că mă trezeam cu ore înainte să înceapă școala, astfel încât să pot alerga doi kilometri până la școală, prin soare, ploaie și zăpadă… doar pentru a alerga urcând și coborând și urcând din nou în tribuna stadionului, cu speranța că antrenamentul suplimentar mă va ajuta să-mi ating obiectivul.
Însă, de multe ori, indiferent de cât de mult am încercat, nu mi-am atins obiectivele. Niciodată nu m-am așteptat să fiu lovită de un bob de 725 de kilograme când am fost prima dată în lumea scheletonului sau să termin pe un loc patru foarte dezamăgitor la debutul meu la olimpiadă. NICIODATĂ nu m-am așteptam să-mi pierd fetița la 18 săptămâni de sarcină, iar, apoi, un băiat la 16 săptămâni sau o altă fată la 17 săptămâni, fără ca medicii să înțeleagă de ce.
Încercările ne pot opri din drumul nostru. Literalmente, ne pot tăia răsuflarea. Ce facem când se întâmplă acest lucru? Cum mergem înainte? De-a lungul acestor încercări, soțul meu Janson și cu mine ne-am gândit adesea: „Acest capitol din viața noastră s-a încheiat, așadar cum întoarcem pagina?”.
Când m-am înscris să concurez la Jocurile Olimpice de iarnă din anul 2014, la Sochi, Rusia, am știut că era punctul culminant, momentul momentelor și finalul a 15 ani de muncă asiduă și antrenament constant către acest vis olimpic. Când am trecut linia de sosire, m-am urcat în tribune, mi-am îmbrățișat familia și am avut medalia în jurul gâtului, a fost un moment de nedescris. Îmi lăsam moștenirea. Dădusem totul și se dovedise a fi suficient. Dar era aceasta totul? Era acesta momentul care transmitea moștenirea întregii mele vieți? Ce avea să urmeze?
Soțul meu și cu mine am descoperit că nu am dorit niciodată să încetăm să dezvoltăm talentele cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat, indiferent de cât de mici sau aparent nesemnificative ar părea. A trebuit să fim dispuși să renunțăm la temerile noastre și a trebuit să fim dispuși să încercăm. A trebuit să continuăm să învățăm și să avem speranță și credință într-un alt mare capitol din viața noastră. Cu apreciere pentru experiențele din trecutul nostru, ne-am așezat împreună și am așteptat cu nerăbdare tot ceea ce am dorit întotdeauna să învățăm, să facem, să vedem, să câștigăm, să avem sau să devenim în călătoria acestei vieți. Împreună, am hotărât să creăm „Cea mai bună listă cu lucruri de făcut înainte de a muri”. După Jocurile Olimpice și pierderea unei alte sarcini, am rămas însărcinată cu gemeni. Am continuat să adăugăm lucruri la lista noastră. Janson a vrut să obțină o diplomă de master în administrarea afacerilor iar eu am vrut să învăț să vorbesc limba spaniolă. Astfel, la 33 de săptămâni de sarcină cu gemeni, ne-am vândut casa și ne-am mutat în Costa Rica pentru un program de masterat. Cu siguranță nu a fost comod în niciun fel, dar cu siguranță a meritat. Știu că nu voi vorbi niciodată la fel de bine ca unele persoane, dar Dumnezeu nu Se așteaptă să fim ca altcineva sau să ne comparăm cu ei. El Se așteaptă ca noi să avem credință în El și Se așteaptă ca noi să încercăm.
După câțiva ani, ne-am mutat înapoi în Statele Unite cu o listă mai lungă cu lucruri de făcut care continuă să crească. După 30 de zile, Janson și cu mine ne-am hotărât să dedicăm în medie 10 minute în fiecare zi pentru a deveni persoanele care doream să devenim, inclusiv să ne îndreptăm spre Dumnezeu pentru a primi îndrumare cu privire la obiectivele pe care trebuia să le avem.
În următoarele 30 de zile, ne-am stabilit noi obiective. Am învățat să jonglez și să cânt la kalimba. De curând, Janson și cu mine am adăugat ca obiective la lista cu cele mai tari lucruri de făcut înainte de a muri să învățăm 20 de noduri și utilizările lor, precum și să învățăm 20 de constelații și mitologia lor. De asemenea, am învățat să fac beatbox!
Când ne dăm seama că, în această viață, nu trebuie să ne comparăm cu alții, ci să ne conectăm cu ei, temerile noastre legate de perfecțiune și judecată dispar. Lăsăm o moștenire prin faptul de a ne împărtăși altora talentele, abilitățile și ceea ce am învățat și prin faptul de a-i ajuta pe alții să devină cea mai bună versiune a lor. Viața nu este menită să fie îndurată; este menită să fie trăită!
Dacă vrem să mergem mai departe, trebuie să PRIVIM înainte.
Dacă aș putea lansa o provocare, ar fi să vă rugați pentru îndrumare și să vă gândiți la cine doriți să deveniți. Ce doriți să învățați, să citiți, să faceți sau să vedeți? Cine dorește Dumnezeu să deveniți? Creați-vă lista cu cele mai tari lucruri de făcut înainte de a muri. Faceți-vă obiective de până la 30-90 de zile și fiți răspunzători în fiecare zi. „Nu te îndoi, nu te teme.” Nu trebuie să fim olimpici, cei mai buni din lume sau grozavi în ceea ce privește un anumit talent pentru a deveni persoana care Dumnezeu are nevoie să devenim… trebuie doar să fim dispuși să renunțăm la temerile noastre, să avem puțină credință și să încercăm.
